Influenta parintilor

Am vrut sa sciu un comentariu aici, dar a devenit un post…

Nu mananca rahat, are dreptate. Pana la o varsta suntem ghidati de parinti, dar de la un moment trebuie sa iei tu taurul de coarne, sa infrunti viata cu tot ce are de oferit. Bune sau rele le vei rezolva pe rand in propriul tau stil. Cu un pic de discernamant vei ajunge ok, asta daca rumegi deciziile inainte de a le da urmare.

Faptul ca parintii vor sa te ghideze nu este un lucru rau dar iti poate afecta viata (daca in rau sau bine depinde de relatia dintre tine si ei). Eu mai am un pic si ma mut la casa mea. Dabia astept sa ma mut, dar pe toata perioada asta au incercat sa se impuna fie cu sfaturi despre ce mobila am nevoie, fie cu sfaturi cu ce faianta ar arata ok… si asa mai departe. Am simtit pe pielea mea ce inseamna sa te controleze parintii, poate cateodata prea subtil ca sa iti dai seama, dar pana la urma iLL’s Crib a iesit cum am vrut EU ca doar EU o sa platesc 15 ani rata aia imputita, EU voi locui acolo, deci a fost alegerea MEA ce gresie, ce faianta, ce parchet, ce mobila… Ramai prost atunci cand realizezi toate subtilitatile!

Partea nasoala este cand vor incerca sa te tina tintuit de un job, sa iti spuna cu ce femei (sau barbati, dupa caz) poti sa iti petreci timpul. Am prieteni/prietene care au fost sub influenta si eu am fost (nu zic nu). Nu au lasat job-ul pentru ca “mama zice ca e job banos”, nu s-au cuplat cu te miri cine “pentru ca tata nu l-a placut”, au facut o anume facultate “ca asta a zis mama ca e buna”, nu s-au angajat pentru ca “tata a zis ca mai intai sa termin facultatea”. Astea o sa te afecteze mai incolo. Experienta prea putina pe plan profesional ca nu te-ai angajat “ca deh facultatea”, o sa stai prost cu nervii din cauza unor patroni stupizi, o sa ratezi o super relatie din cauza gustului la parteneri impus de mamica sau taticu.

Cea mai mare admiratie o am fata de cei care au ajuns din provincie, au tinut facultate, job si au reusit sa isi faca si o casa a lor. Au reusit in cariera si si-au facut un nume. Totul pe cont propriu, totul a fost decizia lor. Nu au mai avut acel comfort (pe care l-am avut si eu) sa stea la mami acasa, sa gaseasca mancare in frigider sau calda pe masa

Parerea mea (poate gresita): trebuie sa lasi plodu sa se loveasca singur de probleme, sa ii acorzi ajutorul de care are nevoie in caz de a ajuns prima oara in rahat foarte adanc, sa nu-l carmuiesti prea mult ca devine dependent de deciziile parintilor. Iei masurile necesare sa nu ajunga un fuckup, un ratat, un looser dar asta daca nu este deja prea tarziu. Dupa o varsta deja nu prea mai conteaza ce zic parintii, conteaza ce zice anturajul. Atunci ti-ai pierdut rolul de parinte.

Voi cum vedeti problema?

16 comments

  1. Am impresia că sunt singura care are părinţi normali la cap. Ai mei au încetat la un moment dat să se mai implice. Acum mi se reaminteşte doar că am o licenţă de dat, că ar trebui să mănânc mai sănătos, că viaţa nu înseamnă numai muncă şi stres, că dacă vreau să mă mărit cu Piticu, deşi câteodată îmi mănâncă sufletul, alegerea îmi aparţine, etc. Dacă gândeşti la rece niciun părinte (excludem tâmpiţii) nu vrea răul pentru copilul lui. Şi când te gândeşti că dacă rămâi fără bani dai un telefon şi îţi apar bani pe card şi că niciodată nu pleci de la ei cu mâna goală, cred că trebuie să regândim relaţia pe care o avem cu părinţi noştri.

  2. word!
    fiindcă îmi plac ideile fanteziste şi mai ales teoriile conspiraţioniste, de multe ori mă gândesc la faptul că părinţii îşi testează copii astfel. să vadă dacă îi pot convinge că pot să se descurce singuri. un prim test, să zic aşa. cum ar spune antreprenorii, un “elevator pitch”.

  3. @Innocente: nu esti singura. Si ai mei sunt normali! Misto: viata nu este numai munca si stres!

  4. mda, recunosc. si ai mei au incercat sa ma ghideze mai mult decat era cazul. si au si reusit pana la un anumit punct, pana la o anumita varsta. mai precis pe la 14 ani. de-atunci fac exact ce, cum, cand si cu cine vreau! nah!

  5. Interesanta opinie abordata aici.Si destul de adevarata.Eu am 33 de ani si locuiesc inca cu mama(poate e si vina mea).Si pot spune ca “Am simtit pe pielea mea ce inseamna sa te controleze parintii, poate cateodata prea subtil ca sa iti dai seama”.E foarte adevarata si la obiect fraza.Nu am putut adauga nimic si am pus-o ca atare pentru ca mai real nu putea fi zis.

  6. Ai mei inca mai incearca sa ma carmuiasca, chiar daca am plecat din cuibul parintesc de aproape jumatate de an. Oricum, cert este ca nu o fac din rautate sau ca sa ne raneasca… vor doar sa ne ajute! (teoretic)

  7. Ideea e ca si acum la 33 de ani mama mea incearca subtil sa imi impuna modul ei de viata si parerile ei despre viata si asta uneori poate fi f stresant.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *